Translate

marți, 2 aprilie 2013

B-1 Rockwell


            În prezent B-B1 este un element important al Războiului Împotriva Terorii condus de Statele Unite. Cu toate acestea, în forma sa iniţială B-1A a fost anulat după un program controversat de dezvoltare. 
video

            Avionul B-52 a fost dezvoltat în mare grabă la începutul anilor 1950 pentru a servi în cadrul Comandamentului Strategic Aerian. Aparatul urma să fie retras din serviciu urmînd cu 1961 sau 1962. Înlocuitorul planificat era fie WS110 CPB, fie WS-NPB. CPB (Chemicaly-Powered Bomber) urma să fie un avion de bombardament cu propulsie chimică, denumit astfel deoarece folosea în loc de kerosen un carburant cu o energie foarte mare , zip fuel, pentru a putea zbura la viteze 3 Mach la altitudini foarte mari. NPB (Nuclear-Powered Bomber) trebuia să fie un bombardier cu propulsie nucleară, mai lent, dar cu o rază de acţiune nelimitată, fiind astfel capabil să atace orice ţintă din orice dircţie.
 B-52 stratofortress
            În cele din urmă însă, NPB nu a fost construit niciodată, conbustibilul cu energie foarte mare a fost abandonat, iar pe planşa de proiectare au rămas numai două prototipuri gigantice de avioane XB-70 Valkyrie cu o viteză de 3 220Km/h, primul dintre ele zburănd în 1964.  Impresionante, făra discuţie, aceste avioane nu mai erau valabile în momentul în care s-a recunoscut că rachetele balistice puteau lovi ţinte fixe cu viteză şi precizie mai mari. Printre avioanele care păreau  a fi nişte succesori potriviţi s-au aflat şi aparatele modificate B-52, B-58 şi FB-111, dar toate au ratat trecerea la stadiul următor.
B-58 hustler
 FB-111
       









                  Sunt disponibile mai multe surse neclasificate care descriu peste 50 de proiecte pentru un nou bombardier cu rază lungă de acţiune, propuse începând cu anul 1960, de 14 firme aerospaţiale americane. În anul 1964 s-a propus proiectul AMSA (Advenced Manned Strategic Aircraft-avion strategic avansat cu comandă umană).
 Două avioane B-1 ale Comandamentului Strategic Aerian (SAC)
           În aprilie 1969, AMSA s-a cristalizat într-un program USAF ca B-1. Şapte luni mai târziu au fost emise caietele de sarcini şi, în 5 iunie 1970, s-a anunţat că B-1 va fi asamblat de North America Rockwell. Construcţia motorului cu turboventilator mărit, a revenit companiei General Electric.
           Programul inţial a cuprins un aparat pentru testarea la sol şi trei pentru testarea în zbor, plus 27 de motoare. Cu toate acestea, programul s-a desfăşurat lent. Primul zbor a avut loc în aprilie 1974, dar defapt primul aparat B-1 a ieşit din uzina 42 USAF din Palmadale, California pe 26 octombrie acelaşi an. Cel de-al doilea avion B-1 a fost folosit iniţial pentru testarea structurală statică, aşa că nu a zburat până pe 14 iunie 1976

Încărcătura nucleară 
În opt rezervoare integrale, câte unul în partea exterioară a fiecărei aripi şi restul în fuselaj, se puteau transporta aproximativ 68 de tone de combustibil. Armamentul urma să fie acroşat în trei compartimente de 4,6 m; fiecare putea primi aproximativ 11 340 Kg de arme nucleare sau convenţionale, sau opt AGM-69A SRAM (Short-Range Attack Missiles - rachete cu rază scurtă de acţiune) pe un lansator rotativ. Nu au fost făcute pregătiri pentru armament defensiv, în afara unui sistem avansat de bruiaj electronic administrat de DSO (Defensive Systems Operator- operatorul sistemului defensiv)
Un avion B-1 lansând un covor de bombe

             În general, programul de testare a zborului avionului B-1  a mers conform planului. Au fost introduse numeroase modificări şi echipament suplimentar , iar pe durata desfăşurării programului contractantul responsabil cu integrarea sistemelor avionice. Boeing Aerospace, s-a zbătut să rezolve problemele a ceea ce  probabil ca a fost cea mai complexă instalare de sisteme avionice care au zburat la acea dată.
           Una dintre etapele majore ale proiectului B-1, IOT&E(Initial Operational Test Evaluation-programul pentru evaluarea şi testarea operaţională iniţială), care a simulat misiunile de luptă SAC, a fost încheiată cu succes în septembrie 1976. Faza I a programului de testare a zborului a fost finalizată pe 30 septembrie 1976, toate obiectivele fiind îndeplinite. Pe 2 decembrie 1976, Departamentul Apărării şi USAF au anunţat că avionul B-1 va intra în producţie. Au fost semnate contracte pentru primele trei aparate şi pentru alte opt Block2 şi au fost autorizate fondurile pentru producţie.
             Pe lângă chestiunea în mare parte nerezolvată a sistemelor avionice, singurul impediment al programului de dezvoltare a fost creşterea foarte mare a costurilor. În 1970 preţul pentru un aparat era de 40 milioane de dolari americani, iar în 1972, având în vedere şi programul de RTD&E(Research, Development, Test and Engineering-cercetare, dezvoltare, testare şi construcţie), acesta ajunsese la 45,6 milioane USD. În 1975 însă, costul unui singur exemplar depăşea 70 miloane USD.
             Toate aceste sume l-au îngrijorat pe noul preşedinte ales, Jimmy Carter, care a preluat funcţia pe 20 ianuarie 1977. În ciuda anulării programului de producţie, administraţia Carter a permis continuarea testelor de zbor şi a eforturilor în direcţia RDT&E. Cel mai mare efort s-a concentrat pe sisteme avionice, în special pe sistemul defensiv
              Anularea producţiei aparatului B-1 nu a încheiat şi zborurile prototipurilor. La mai puţin  de o lună după ce s-a luat această decizie, pe 28 iulie 1977, avionul cu numărul 3  a devenit primul aparat care a lansat o rachetă cu rază scurtă de acţiune. Acest prototip a fost modificat mai târziu cu un sistem avansat ECM şi prin adăugarea unui DBS(sistem cu fascicul Doppler)pe lângă radarul orientat frontal. Cel de-al doilea avion care a început să zboare în iunie 1976, a continuat alaturi de avionul nr.1 , să ridice şi mai mult bariera de viteză Mach. Primul aparat a atins 2 Mach în aprilie 1976 şi, după finalizarea testelor, în 1978, a atins 2,22 Mach, cea mai mare viteză cu care a zburat un B-1. Avionul cu numărul 4 a zburat pentru prima dată la mult timp după anularea programului B-1 , iar cele 70 de zboruri(totaşizând 378 de ore) au adus foarte multe date de valuare în ceea ce priveşte sistemele avionice ofensive şi defensive înainte ca prototipul să încheie programul de zbor, pe 30 aprilie 1981. Cele patru avioane au fost depozitate la baza Edwards, fiind aproape apte de zbor după ce au însumat   1 895 de ore din 347 de zboruri.

Caracteristici generale


  • Echipaj: 4
  • Lungime: 44,5 m
Anvergura aripii
  • Dreaptă: 41,8 m
  • Delta: 24,1 m
  • Înălțime: 10,4 m
  • Suprafața aripii: 181,2 m²
  • Airfoil: NA69-190-2
  • Masă (gol): 87.100 kg
  • Masă (încărcat): 148.000 kg
  • Masa maximă la decolare: 216.400 kg
  • Motor: 4×General Electric F101-GE-102 turboventilator dublu-flux
  • Propulsie normală: 64,94 kN
  • Propulsie (cu post-combustie): 136,92 kN fiecare

[modificare]Performanțe

  • Viteza maximă: Mach 1.25 (1.330 km/h)
  • Rază de acțiune (modul de luptă): 2,993 nm (5.543 km)
  • Raza maximă de acțiune: 6,478 nm (11.998 km)
  • Plafon operațional: 18.000 m
  • Plafon practic de zbor:15.240 m
  • Wing loading: 816 kg/m²
  • Tracțiune/masă: 0,37

[modificare]Armament

Locații
  • 6 puncte de acroșaj externe pentru o greutate maximă de 27.000 kg
  • 3 locații de armament interne pentru o greutate de 34.000 kg
Opțiuni
Bombe
  • 114×GBU-39 bombe cu diametru mic ghidate prin GPS
  • 84×bombe Mk-82 pentru scopuri generale
  • 84×Mk-62 mine navale
  • 8×Mk-65 mine navale
  • 30×CBU-87/89 cluster munitions
  • 30×CBU-97 sensor-fused weapon
  • 30×CBU-103/104/105 WCMD
  • 24×bombe GBU-31 JDAM ghidate prin GPS (ambele bombe Mk-84 pentru scopuri generale și bombele BLU-109 pentru penetrare)
  • 15×bombe GBU-38 JDAM ghidate prin GPS (focos Mk-82 pentru scopuri generale)
  • 24×bombe Mk-84 pentru scopuri generale
Rachete
  • 24×JASSM
  • 12×JSOW


sursa Wikipedia

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu